“so this is goodbye.” not. not. not.

m-am intrebat "si-acum ce-o sa scrii?" mai des decat "si-acum ce-o sa faci?". pentru ca suntem cu totii suficient de naivi ca sa credem ca scrisul depaseste nu doar barierele formale ale spatiului, ci si pe acelea perfide si nelinistitoare ale timpului. si ca eterul internetului este vecin cu eterul punct. si ca in paradis au conexiune mai buna decat pe pamant. si ca patetismul mascat in cinismul tactacului unei tastaturi ar da mai bine decat un strigat teatral cu fata obligatoriu orientata spre cer si ochii neaparat umezi. dar stiu ca umorul negru din adn-ul meu este umorul negru din adn-ul lui si ca si el ar fi facut glume semi-sadice despre ziua de alaltaieri, pe care am inceput-o foarte prost din punct de vedere culinaro-gustativ, mancand pateu cu spanac, o oroare, si ca- stomacul plin de atare otravuri care-ar trebui sa intre-n ilegalitate era pregatit (imi venea sa zic sufleteste) pentru o veste care sa-l intoarca, o data-n plus, pe dos. stiu ca ar fi ras cu pofta daca i-as fi povestit cum ar trebui sa se faca reclame pentru mancaruri triste, ca sa ai intotdeauna-n frigider un arsenal. stiu ca, daca am fi putut vorbi inainte, doar daca, daca, daca…, mi-ar fi zis ca-mi da un buzz cand ajunge sau un bip, doar un bip, ca acolo there's no time, deci orangeul nu da minute. si ca la mutra mea perplexa "vaaai tati, esti macabru", ar fi ras cu rasul ala molipsitor si ar mai fi adaugat ceva condimente. stiu ca nu patetismul iertaciunilor pe care sigur le voi auzi citite la inmormantare l-ar satisface pe el. ci discretia, lacrimile cat mai mocnite si ceva doar "un pic mai intepator", descins din adevarata lui esenta/natura, reprimate de o suprabunatate pe care sunt prea cruda ca sa o cunosc si sa mi-o apropriez. iar doliul ala clasic si pasiv iese din discutie…doliul meu pentru taica-mio, care, cu asteptarile lui atat de inalte din partea-mi, asa ar fi vrut, va fi un fel de-a face si reface toate lucrurile care i-au placut, in mod real i-au placut, si care au ajuns sa-mi placa, via el si forta lui de persuasiune si modul in care "rezonam", si mie… sa citesc borges si sfintii parinti, which is weird, sa ma uit in albumul de arta cu 1001 de reproduceri ale picturii moderne si in cel cu pictura italiana, sa ma joc cu tasha, sa beau- cand e dezlegare-vin alb demi-dulce sau vin rose sau sangria si sa mananc icre din alea roz, de somon, sa merg la timp la slujba de duminica si sa citesc in sala de lectura bcu, ca apoi, in pauze, sa beau o cafea de la automat, sa imi amintesc de o ascutitoare-n forma de casuta si de niste desene fircalite-n carbune, si de tarmul marii negre intre vama veche si de 2 mai in the 90s si de muzeul de arheologie din mangalia. de 1000 de sfaturi si de 1000 de previziuni. de "inca poti fi tot ceea ce-ti doresti sa fii". de cum, o data, in clasa intai, l-am asteptat pana la 11 ca sa facem dictari si exercitii la mate. sa nu plang in lamento, ci doar pentru ca acum imi vine sa-l sun sau sa intru pe mess sa-i povestesc ceva ce sigur l-ar amuza si nu are rost, nu are niciun rost. sa ma comport ca un om matur. dar…o sa vreau sa vorbim, de atatea ori o sa vreau sa vorbim, de asta mi-e cel mai groaza. so… If I lay on the earth Could you hear…