Zacusca si limitele omenesti

Va salut, bine ati venit pe la mine. Pana in luna august, scriam cateodata si cate trei articole pe zi. In prezent, nu ma mai tine. Din fericire, nu simt ca trebuie sa-mi reprosez nimic cu privire la asta, imi accept relaxata limitele. Am regrete privind restrictiile impuse de timp si de dureri dorului meu de a citi mai curand si deodata toate textele si poeziile pe care le stiu adunate pe blogurile unora care scriu atat de pe gustul meu, dar nu si pentru ca nu mai “livrez” eu constant, cate un articol. Da, nu pot face tot ceea ce vreau si nu ma mai simt vinovata pentru asta. Cred ca mi-am inteles singurele adevarate doua responsabilitati pe care se cuvine sa mi le asum in restul meu de viata si acestea (despre care nu spun nimic acum) sunt vitale pentru mine intr-un sens cum nu poate fi niciodata vreo alta “sarcina”: facutul zacustii pentru la iarna, de exemplu. Nu mi-e rusine catusi de putin sa (-mi) recunosc ca efortul fizic imi face fix atata rau cat s a-mi provoace grija privind conservarea mai degraba a sanatatii decat a legumelor. Si cui nu-i place ca ma intereseaza nu sa am ce pune mai bun pe masa la iarna cat sa fiu in stare sa ma asez la masa, ii cer iertare si-i promit sa nu-i cer din truda sa. Mancare voi gasi, dar sanatatea cheltuita, ramane cheltuita, nu e de gasit la iarna in niciun borcan, pe niciun raft, in niciun beci: e relativa, efemera si  perisabila. Si daca ar fi sa vina apocalipsa (Doamne fereste!), si tot nu consider calicia aceasta vizand mancarea (precautie, vezi-Doamne, pentru vreme grea), demna de atata risipa de timp, rabdare, energie, si unde se pune problema, de suferinta fizica. NU VREAU SA FIU IN RANDUL LUMII. Nu, daca asta imi agreseaza, prin oboseala si indurerare, muschii, inima, psihicul. Nu, cand am interdictie privind efortul. Am limite si am, pentru intaiasi data, curajul sa spun: Stop, sunt doar ceea ce sunt, nu ma obligati sa-mi sporesc disconfortul. Si daca nu am apucat sa calc? Si daca nu am citit / tradus? Si daca am lasat, da, doua zile vasele nespalate? Si daca…? CE? Cui folosesc ametita de durere si scarbita de toate, si cine imparte cu mine raul pe care-l traiesc fortandu-mi puterile? Am un singur corp si-un singur suflet, acestea numai sunt grija mea, nu proviziile pentru la iarna. Sa nu credeti ca sunt trista. Sunt libera. Pentru ca m-am eliberat: de obligatiile peste limitele mele. (In fotografie, o vanata gigant cum nu mi-a fost dat sa vad pana ieri.)