Iluzii suprapuse

Un miros de mare sarata imi intra pe geam, la ora tarzie ce ma gaseste butonand. Inspir adanc, nu-mi vine a crede narilor ce simt. Inca o data. Da, e parfum de mare. Nu stiu cum, nu-nteleg de unde, doar lacul nu e chiar in fata blocului, iar lacul, de fapt, nu miroase a mare. N-are cum. Se aud iar pescarusi, pesemne n-au nici pic de oboseala si trec zanatici prin vazduh, mai mult ca sa ne faca-n ciuda noua, celor ce stam in oras si respiram, in zadar, marea. Sau blanda iluzie a nemuririi ei. E cineva apropiat in vizita la mine si, cum nu foloseste computer si nu-mi cunoaste randurile, m-a rugat sa-i arat o mostra, doua sau chiar trei din ceea ce stie ca tot astern pe paginile convietuirii. Dupa ce intai am refuzat categoric, apoi m-am codit si am strambat din nas semnificativ, i-am aratat. Dupa o pauza si niscai oftaturi, asemanatoare cu ale mele cand nu ma aude nimeni, a concluzionat soptit: ce frumos iubesti tu! Oh, Doamne, nu! E o iluzie. Cel mult ar fi fost potrivit sa spuna: ce frumos sau duios scrii tu! Pentru ca de iubit…