Sau mai rau, iti vei inchipui ca poti repara ceva din trecut, ceva care te-a ranit si care nu te lasa sa inaintezi … De unde am pornit? Nici macar nu mai stiu unde am ajuns. … In prezent, nu mai suport sa traiesc in vis. De aceea de fiecare data cand ma surprind visand cu ochii deschisi la cine stie cine, imi dau o palma si ma ridic. Nu mai am nevoie de vise, nu mai am nevoie de albul tavanului, ci de persoane, atingeri, mangaieri si vorbe frumoase. Nu, acum nu va ganditi la cine stie ce … Vreau sa spun ca am nevoie de apropierea persoanelor din realitate. Da, am mai spus asta si o sa ma repet pana o sa-mi intre in cap si voi fi in stare sa actionez la fel de sigura pe mine cum faceam ‘pe vremuri’ cand visam cu ochii deschisi si rare erau situatiile in care nu reuseau ceea ce-mi propuneam. Cred ca simt o teama … si o neputinta anume, care ma impiedica nu doar sa fac lucrurile pe care trebuie sa le fac pentru scoala, ci ma impiedica si sa fiu cine sunt cu adevarat. Ma enerveaza ca ma port atat de stupid si de copilaresc cand deja am ajuns la varsta la care ceilalti asteapta lucruri marete de la tine. Si ma enerveaza si chestia asta cu “deja esti mare. ai 17 ani. altii la varsta ta deja muncesc!”. Nu mai vreau nimic. Nu ma mai vreau pe mine. Sau de fapt vreau ceva dar stiu ca tintesc prea sus si asta ma face sa ma simt ca naiba. Urasc tot ceea ce simt in momentul asta! Poate noua tema, imi va aduce mai multa lumina. Ca deh, speranta moare ultima.
Intr-un bun sfarsit am gasit o tema pentru blog. O noua tema … cu care sa ma simt mai bine sau cel putin sa-mi lase impresia ca nu am facut degeaba schimbarea. Sunt unele momente in care iti dai seama ca ai nevoie de o schimbare. O schimbare care sa te ajute sa vezi mai bine lucrurile si pana la urma, sa te vezi mai bine pe tine. Nu stiu cum, dar am ajuns sa ma pun intr-o lumina proasta care ma cam deranjeaza. Nu stiu nici ce anume ma deranjeaza, ori poate stiu dar nu prea gasesc modul cel mai potrivit pentru a exprima asta in cuvinte, insa stiu ca nu mai sunt eu. De cateva zile … Poate sunt de vina sentimentele, poate e de vina o persoana anume, poate sunt doar obisnuitele mici probleme de la scoala iar eu ca de obicei tind sa exagerez sau poate totul se intampla numai in mintea mea. Acum vreo doi ani traiam aproape numai in vis. Ajunsesem sa reusesc multe lucruri in vis, lucruri pe care nu as fi indraznit nicidecum sa le realizez de-adevaratelea. Si eram incantata ca pot visa cu ochii deschisi la lumea mea, lumea mea aproape perfecta, care avea mereu pe fundal una din melodiile mele preferate … Incet, incet, mi-am dat seama ca nu faceam decat sa-mi fac un mare rau. Sa traiesti in vis inseamna oarecum sa te ucizi in viata reala. Sa nu mai dai importanta evenimentelor care se intampla cu adevarat in jurul tau, pentru ca tu stii sau ai impresia ca vei rezolva totul in vis. Vei sta asezat pe pat, vei avea castile in urechi cu muzica data tare si nu va trebui decat sa privesti spre tavan si sa iti imaginezi cele mai minunate lucruri care nu se vor intampla niciodata in realitate. Sau mai rau, iti vei inchipui ca poti repara ceva din trecut, ceva care te-a ranit si care nu te lasa sa inaintezi … De unde am pornit? Nici macar nu mai stiu unde am ajuns. … In prezent, nu mai suport sa traiesc in vis. De aceea de fiecare data cand ma surprind visand cu ochii deschisi la cine stie cine, imi dau o palma si ma ridic. Nu mai am nevoie de vise, nu mai am nevoie de albul tavanului, ci de persoane, atingeri, mangaieri si vorbe frumoase. Nu, acum nu va ganditi la cine stie ce … Vreau sa spun ca am nevoie de apropierea persoanelor din realitate. Da, am mai spus asta si o sa ma repet pana o sa-mi intre in cap si voi fi in stare sa actionez la fel de sigura pe mine cum faceam ‘pe vremuri’ cand visam cu ochii deschisi si rare erau situatiile in care nu reuseau ceea ce-mi propuneam. Cred ca simt o teama … si o neputinta anume, care ma impiedica nu doar sa fac lucrurile pe care trebuie sa le fac pentru scoala, ci ma impiedica si sa fiu cine sunt cu adevarat. Ma enerveaza ca ma port atat de stupid si de copilaresc cand deja am ajuns la varsta la care ceilalti asteapta lucruri marete de la tine. Si ma enerveaza si chestia asta cu “deja esti mare. ai 17 ani. altii la varsta ta deja muncesc!”. Nu mai vreau nimic. Nu ma mai vreau pe mine. Sau de fapt vreau ceva dar stiu ca tintesc prea sus si asta ma face sa ma simt ca naiba. Urasc tot ceea ce simt in momentul asta! Poate noua tema, imi va aduce mai multa lumina. Ca deh, speranta moare ultima.
Sau mai rau, iti vei inchipui ca poti repara ceva din trecut, ceva care te-a ranit si care nu te lasa sa inaintezi … De unde am pornit? Nici macar nu mai stiu unde am ajuns. … In prezent, nu mai suport sa traiesc in vis. De aceea de fiecare data cand ma surprind visand cu ochii deschisi la cine stie cine, imi dau o palma si ma ridic. Nu mai am nevoie de vise, nu mai am nevoie de albul tavanului, ci de persoane, atingeri, mangaieri si vorbe frumoase. Nu, acum nu va ganditi la cine stie ce … Vreau sa spun ca am nevoie de apropierea persoanelor din realitate. Da, am mai spus asta si o sa ma repet pana o sa-mi intre in cap si voi fi in stare sa actionez la fel de sigura pe mine cum faceam ‘pe vremuri’ cand visam cu ochii deschisi si rare erau situatiile in care nu reuseau ceea ce-mi propuneam. Cred ca simt o teama … si o neputinta anume, care ma impiedica nu doar sa fac lucrurile pe care trebuie sa le fac pentru scoala, ci ma impiedica si sa fiu cine sunt cu adevarat. Ma enerveaza ca ma port atat de stupid si de copilaresc cand deja am ajuns la varsta la care ceilalti asteapta lucruri marete de la tine. Si ma enerveaza si chestia asta cu “deja esti mare. ai 17 ani. altii la varsta ta deja muncesc!”. Nu mai vreau nimic. Nu ma mai vreau pe mine. Sau de fapt vreau ceva dar stiu ca tintesc prea sus si asta ma face sa ma simt ca naiba. Urasc tot ceea ce simt in momentul asta! Poate noua tema, imi va aduce mai multa lumina. Ca deh, speranta moare ultima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu