Dar de plouat, urat, negru si rece, m-a plouat si-n iulie de n-am mai scos doua’spe zile nasul din batista. Cumva, ar trebui sa fiu obisnuit cu asta. Mi s-a-ntamplat destul de des, cu ani in urma cand navigam, sa plec din tara in noiembrie infofolit in chiciura pentru ca dupa doua zile sa ma bronzez sub un soare necrutator in largul coastelor Africii de Vest. Treceam pe-atunci prin anotimpuri cum trece-acceleratul prin halta Strehaia : in viteza, fluierand, nepasator la povestile de viata ale celor ce motaiau obositi de drum pe bancile de pe peron. Doar ca nu m-am obisnuit. Mai mult de-atat, imi cer acum dreptul la anotimpuri, asemenea unui filatelist care incearca sa isi completeze clasoarele cu timbre de valoare ce-i lipsesc. Fiindca intuiesc ca va veni o vreme in care-mi voi uita anii si-atunci voi scoate de la naftalina colectia de anotimpuri. Si-as vrea, pe cat este posibil, ca ea sa fie cat de cat completa. E greu. Incerc sa imi aman zilele chiar daca, din inertie, pare ca pasu-mi merge spre-nainte. Fur la cantarul timpului fiindca n-am toamna-n suflet. Si pe cuvant ca imi e dor de ea. Fa-ma, Doamne, ghinda. Sau frunza de artar.
Ce nervi poate sa-mi faca si Macedonski asta si rozele lui care mor !!! Pe de o parte il inteleg : nu toata lumea are in sacosa bastonul de vizionar. N-avea bietul de el de unde sa stie ca peste ani se vor putea cumpara pepeni din supermarket in februarie, de Valentine’s Day. Sa prevada ca versurile lui vor fi impinse de tehnologie pana spre limita desuetudinii. Pastram din toamna atat cat ne permite un colt arhaic al sufletului care se incapataneaza sa ramana neatins de vremuri, tot asa cum tribul shipibo conibo din jungla amazoniana se incapataneaza sa nu isi incalzeasca, in plin debut de mileniu 3, kebabul cu anaconda la cuptorul cu microunde. De ce ma revolt asa, ca un manelist pus sa citeasca “Joc secund” ? Fiindca n-am toamna. Da, anul asta, m-am asezat tarziu la coada si pana sa-mi ajunga si mie randul, toamna s-a terminat. Citesc pe blogurile voastre zeci si zeci de randuri, eseuri, poezii sau simple ganduri incarcate de toamna, de mirosul ei, de culorile ei. Si ma oftic. Eu n-am. Rozele lui Macedonski nu mor nici in gradina mea si nici in mine. Frunzele cad din copaci care nu sunt ai mei. Singurul care a ramas intact pare a fi dreptul la frig si ploaie. Dar de plouat, urat, negru si rece, m-a plouat si-n iulie de n-am mai scos doua’spe zile nasul din batista. Cumva, ar trebui sa fiu obisnuit cu asta. Mi s-a-ntamplat destul de des, cu ani in urma cand navigam, sa plec din tara in noiembrie infofolit in chiciura pentru ca dupa doua zile sa ma bronzez sub un soare necrutator in largul coastelor Africii de Vest. Treceam pe-atunci prin anotimpuri cum trece-acceleratul prin halta Strehaia : in viteza, fluierand, nepasator la povestile de viata ale celor ce motaiau obositi de drum pe bancile de pe peron. Doar ca nu m-am obisnuit. Mai mult de-atat, imi cer acum dreptul la anotimpuri, asemenea unui filatelist care incearca sa isi completeze clasoarele cu timbre de valoare ce-i lipsesc. Fiindca intuiesc ca va veni o vreme in care-mi voi uita anii si-atunci voi scoate de la naftalina colectia de anotimpuri. Si-as vrea, pe cat este posibil, ca ea sa fie cat de cat completa. E greu. Incerc sa imi aman zilele chiar daca, din inertie, pare ca pasu-mi merge spre-nainte. Fur la cantarul timpului fiindca n-am toamna-n suflet. Si pe cuvant ca imi e dor de ea. Fa-ma, Doamne, ghinda. Sau frunza de artar.
Dar de plouat, urat, negru si rece, m-a plouat si-n iulie de n-am mai scos doua’spe zile nasul din batista. Cumva, ar trebui sa fiu obisnuit cu asta. Mi s-a-ntamplat destul de des, cu ani in urma cand navigam, sa plec din tara in noiembrie infofolit in chiciura pentru ca dupa doua zile sa ma bronzez sub un soare necrutator in largul coastelor Africii de Vest. Treceam pe-atunci prin anotimpuri cum trece-acceleratul prin halta Strehaia : in viteza, fluierand, nepasator la povestile de viata ale celor ce motaiau obositi de drum pe bancile de pe peron. Doar ca nu m-am obisnuit. Mai mult de-atat, imi cer acum dreptul la anotimpuri, asemenea unui filatelist care incearca sa isi completeze clasoarele cu timbre de valoare ce-i lipsesc. Fiindca intuiesc ca va veni o vreme in care-mi voi uita anii si-atunci voi scoate de la naftalina colectia de anotimpuri. Si-as vrea, pe cat este posibil, ca ea sa fie cat de cat completa. E greu. Incerc sa imi aman zilele chiar daca, din inertie, pare ca pasu-mi merge spre-nainte. Fur la cantarul timpului fiindca n-am toamna-n suflet. Si pe cuvant ca imi e dor de ea. Fa-ma, Doamne, ghinda. Sau frunza de artar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu