Din fericire insa, avea terasa. Pe terasa, o masa lunga, formata din trei mese unite, ocupata de 8-9 persoane, dupa culoarea pielii, localnici, o alta la care era un cuplu albituri, oameni in varsta carora aproape ca le-au crapat ochelarii cand ne-au vazut, si-nca vreo patru mese libere pe care, pe modelul observat deja la masa localnicilor, le-am unit, ca eram si noi cam o duzina. Am comandat si-am inceput sa vorbim de-ale noastre, retinuti putin de amintirea proaspata a pataniei din Split. Retinuti in sensul ca nimeni nu a facut nicio remarca la adresa babei de la masa „alba”. Dupa ce am inceput sa vorbim, de la masa localnicilor s-a ridicat o namila (inutil sa va spun ca avea 2 metri; toti au 2 metri acolo) a venit catre noi si zambind cu toti dintii din gura ni s-a adresat, cu un accent ardelenesc pur: „Ioooooi … vorbiti romaneste ?”. De buna seama ca vorbim romaneste, i-am raspuns noi, atata vreme cat suntem romani. Apoi s-a intors spre masa lui si s-a adresat celorlalti : „Frateeeee … astia-s romani !”. Au urmat lucruri greu de imaginat. Am unit toate mesele, ne-am strans mainile, posibil sa ne fi si pupat (daca nu de la inceput, dupa ce ne-am matrafoxat putin cu siguranta s-a intamplat si asta ), am facut cunostinta. Numele nu le-am retinut desi unele aveau sonoritate portugheza, dar am holbat ochii a mirare aflandu-le functiile : stateam la masa cu aproape jumatate din Guvernul Republicii Capului Verde !!! Ministrul Agriculturii si Alimentatiei, ministrul Scolilor, ministrul Sanatatii, ministrul Pescuitului, ministru Administratiei si altii ai unor ministere pe care nu mi le amintesc acum. Toti, absolut toti, cu facultati absolvite in Romania, pe timpul lui Ceausescu. La acea masa se regaseau toate accentele din tara, functie de unde facuse fiecare dintre ei facultatea. Aveam un „galatean”, un „clujean”, trei „ieseni”, un „craiovean”, „bucuresteni& rdquo;… ce mai, toata paleta regionala. Incepand din acea seara si toate cele 10 zile cat am ramas in Praia, de la orele 8-9 seara participam la sedintele de guvern si stabileam impreuna cu prietenii nostri viitorul tarii. Aiurea ! Ne imbatam ca porcii ! S-au spus povesti despre Maricica din Tiglina III, Violeta din Bariera Valcii (sau Craiovita noua, ca dom’ ministru nu isi mai amintea exact numele cartierului), ne-au injurat porcos ca l-am impuscat pe Ceausescu cu care ei (comunisti fiind) erau in relatii foarte bune si care le promisese ajutor in construirea unei hidrocentrale sau termocentrale (nu imi mai amintesc), au venit de doua ori la pranz la noi la vapor fiindca vestea s-a imprastiat in tot echipajul si comandantul i-a dat ordin bucatarului sa faca sarmale, racituri si ciorba de fasole cu afumatura, am primit sfaturi competente despre care fete „sunt bune” si care implica ulterior tratament injectabil, ce mai, doar frati de cruce nu ne-am facut. D aca ar fi sa platesti la o agentie de turism o excursie care sa-ti ofere toate lucrurile de care am avut noi parte in cele 10 zile, atmosfera practic indescriptibila, faptul ca radeam seara de seara cat pentru un an intreg fiindca domnii ministri erau niste persoane deosebit de vesele si stiau sute de bancuri, inclusiv cu Bula si cu militieni, cei doi „menestreli” care in schimbul a 5 dolari nu se mai dezlipeau de masa noastra si ne cantau pana in zori (ca de, tara avea probleme si sedintele de guvern tineau de cele mai multe ori intreaga noapte), meniurile la comanda ca pentru niste oaspeti de seama cu toate preparatele traditionale posibile si imposibile si cate si mai cate, pai cred ca ar cam ustura la buzunar. Printre povestile care nu ar trebui spuse poate fi totusi mentionat ca acolo am „bifat” prima si ultima pata de culoare din agenda cuceririlor personale. O mulatra tare frumusica ( multi de pe insula aveau tatal portughez, tata care parasise Capul Verde la revolutia din 75), pe numele ei Sarita Marquez da Oliveira. De ce ultima, de ce nu mi-a mai trebuit una la fel de-atunci ? Simplu. Daca se spune despre negri ca sunt dotati in halul in care sunt, imaginati-va ca ei trebuie sa se potriveasca intr-un anume loc asa ca si negresele sunt construite pe masura. Cam ca in bancul in care o blonda ii scrie lui Mos Craciun : „Mosule, te rog ca anul asta sa-mi aduci un vibrator nou pentru ca cel pe care l-am primit anul trecut mi-a ramas mic”. Am povestit. In cateva cuvinte, cat sa nu plictisesc. Dar zau ca m-as putea intinde lejer si pe vreo 200 de pagini. Fiindca au fost 10 zile pline. N-am spus nimic despre saracia lucie (mama Saritei mele, cu cele 3 capre si douaj’ de gaini ale ei facea parte dintre burghejii insulei), despre supa de creier de maimuta, despre trocul cu gemul asortat, despre partida de fotbal cu un grup de localnici care, dupa ce le-am explicat, in mare, regulile jocului, ne-au batut de ne-au zvantat, despre cele 60 de lazi de vodca cumparate la Split cu un dolar jumate si vandute en-gros consulatului rus cu 5 dolari sticla, si cate si mai cate… Cat m-a costat pe mine intregul sejur ? Pai tinand cont ca doua din cele 60 de lazi cu vodca erau ale mele, am scos 24×3,5 dolari = 84. Putin peste 2/3 din suma asta. Vreo 70. P.S. Ne-am imprietenit si cu cuplul de albituri : el, mosul, vesnic imbracat cu blugi bleu „taiati” la genunchi si tricouri negre, ba cu Led Zepellin, ba cu Deep Purple, Kiss sau Motorhead, era consulul Frantei iar doamna era sotia lui. Diplomat de cariera, se afla acolo disciplinar pentru trei ani, fiindca avea vederi rasiste. Dupa prima sticla de vin, inca afirma, ce-i drept cu voce joasa, soptit : „Baieti, ascultati-ma pe mine… negri nu sunt oameni, mai… negri sunt animale…” dupa care urma un icnet scurt, semn ca doamna consul i-a ars una peste gioale, pe sub masa, cat sa il faca sa revina la ganduri mai bune. Hai sa v-o las si pe Cesaria Evora, pentr-un tablou complet. Cam asa ne cantau si noua baietii aia doi :
Nu vreau sa par vreun sclifosit, mai ales in ochii Luciei, Adelinei, ai Cafelei de dimineata si ai lui Petru care mi-au cerut o continuare a povestii de ieri, asa ca desi atat vremea de afara cat si starea sufleteasca m-ar fi determinat mai degraba sa fac o bascalie crunta de un nene care nu are toate tiglele pe casa, am luat decizia de a-mi varsa nervii altadata si de a continua sa fac pe Seherezada. Doar ce plecasem noi de ceva ore de la cheu si parasiseram Splitul, taind printre niste superbe insulite Adriatica spre sud, spre tocul cizmei italiene, ca ne-am strans la un loc sa aflam de la batranii vaporului oares’ce informatii despre cele doua porturi in care urma sa descarcam sacii de ciment incarcati la croati : Praia si Mindelo, doua porturi ale aceleiasi tari, Republica Capul Verde, dar situate pe insule diferite. Pe vremea aceea, daca lovit de fulger si devenit clarvazator peste noapte ai fi povestit cuiva ca o sa apara internetul si Google-ul aveai mai putine sanse sa fii crezut decat daca sustineai ca te-ai intalnit la dus cu Mos Craciun, Hitler si Samantha Fox. Asa ca atunci cand urma sa bati niste porturi aflate la inghite-pui, dintr-o tara despre care pana atunci habar nu aveai ca exista pe fata Pamantului, singurii de la care puteai afla cate ceva erau hodorogii de la bord, in speranta ca in zecii de ani petrecuti pe mare le-o fi calcat piciorul pe acolo. Numai ca despre cele doua porturi, sau despre Capul Verde, nimeni nu stia nimic. Fane Goarna, ofiterul II de la punte, stia el, dar nu era prea sigur, ca in Capul Verde s-a nascut Cesaria Evora. Cum nimeni nu avea in plan sa mearga la vreun concert, informatia nu a impresionat pe nimeni. Despre drumul pana in Praia, primul dintre cele doua porturi, nu am sa povestesc prea mult. Adriatica, Mediterana, Marea Alboran, Gibraltarul si Nordul Atlanticului sunt repere suficiente pentru a va face sa intelegeti sau sa va imaginati culorile practic nenaturale ale marii sau cat de instelat putea fi cerul in noptile senine. Daca as fi avut atunci blog va asasinam cu minim 10 poezii pe zi mai ales ca eram si indragostit lulea de o copila absolut superba (ma rog, Creatorul ar mai fi putut insista putin in zona sanilor dar trageam sperante ca lucrarea nu era inca finalizata si ca timpul va mai adauga ceva in cupele sutienului domnisoarei). Pana la Praia facusem o escala in Las Palmas dar cele cateva ore abia de au fost suficiente pentru shopping, d’apoi sa iti ajunga sa-ti mai ajunga sa-ti cracanezi simturile a uimire la umbra palmierilor. Si au mai fost cateva episoade amuzante cum a fost cel in care un baietas de la masina aflat la primul voiaj si putin mai credul de felul lui, a fost convins sa injghebe un soi de colivie in care sa tina pestii zburatori care-au aterizat pe punte in zona Gibraltarului. I-a adunat grijuliu, i-a pus intr-o cutie de tabla (fosta de masline) iar cutia a asezat-o in colivia in care montase si un mic leagan, cum vazuse el in coliviile de papagali. A pus alaturi firmituri de paine si astepta primul port in care sa-i vanda cu minim 200 de dolari bucata, asa cum il imbarligasera cei din echipaj care-si umpleau timpul nascocind fel si fel de farse. Booon… Ajungem in Praia. Cand ne-am apropiat de dana la care urma sa acostam (portul avea doar doua dane si cum cealalta nu era ocupata aveam sa fim singurul vapor din port ) ne-am speriat putin. Pe cheu erau vreo suta de persoane care ne asteptau. Astia batranii s-au speriat : „Frate, astia ne aresteaza…” Cum in timp ce aruncaseram paramele si nava se lipea de dana, cei aflati pe cheu se imbulzeau spre marginea danei, gata-gata sa cada si sa fie striviti intre nava si cheu, unul dintre marinarii aflati la pupa a incercat sa ii imprastie, aruncand in ei cu cartofii incoltiti dintr-un sac pe care bucatarul il pusese langa containerul de gunoi. A inceput nebunia. Pe cheu s-au declansat adevarate lupte pentru capturarea cartofilor aruncati. Si-atunci nostromul, om care vazuse multe la viata lui, a spus stins, mai mult pentru el : „Tatutu, asta-i lumea a III-a, aia de care ati tot invatat voi prin scoala si despre care nu v-ati imaginat pana acum ca poate arata in halul asta …”. In fine, am acostat. A urcat la bord echipa de control : Capitanie, vama, emigration-ul, autoritatile sanitare. In porturile civilizate echipa este formata din 3-4 membri. Astia erau vreo 30 si ceva. Bucatarul le pregatise niste platouri cu aperitive, comandantul a pus pe masa o sticla de whisky. In porturile civilizate cei sositi in control ciugulesc putin si-accepta un pahar cu whisky de un deget. Astora le-a reumplut bucatarul platourile de vreo 6 ori si au plecat de la vapor in patru labe dar, pare-se multumiti, fiindca zbierau niste chestii pe care cu indulgenta le-ai fi putut considera a fi cantece din folclorul tribal. Pana s-o ia pe aratura, am reusit sa aflam de la ei ce noroc daduse peste noi : Praia era capitala republicii (asta stiam deja din harti) asa ca vom beneficia de cele mai inalte standarde de civilizatie posibile pentru acea tara. Localnicii erau descrisi ca oameni calzi, prietenosi. Atat de prietenosi incat am fost sfatuiti sa nu iesim in oras decat in grupuri de minim 4-5 persoane, cu bani putini si fara ceasuri sau bijuterii. Orasul era destul de departe de port asa ca am amanat sa-i luam pulsul imediat dupa acostare. Oricum era cald de crapai iar genul de stabilimente pe care le vizam noi se animau dupa lasarea serii. Aveam „adresa” carciumii unde urma sa facem cunostinta cu cultura locala (ni s-a spus ca e singura din oras dar noi nu concepeam asa ceva; cum, Doamne iarta-ma, sa crezi ca in capitala unei tari exista un singur „lacas de cult” ??? ), asa ca pe la 8 seara am luat drumul orasului. Am gasit rapid o calauza, un baiat istetel care rupea binisor e ngleza si se si ajuta cu pricepere de limba gimnastica, folosindu-si sugestiv mainile. Pe drum am putut nota faptul ca in oras exista si o cladire cu etaj. „Consulatul rus”, ne-a lamurit ghidul. Carciuma arata cam ca fostul bufet din gara Fetesti, daca cineva si-ar fi facut mila si ar fi dat o mana de var pe peretii lui. Din fericire insa, avea terasa. Pe terasa, o masa lunga, formata din trei mese unite, ocupata de 8-9 persoane, dupa culoarea pielii, localnici, o alta la care era un cuplu albituri, oameni in varsta carora aproape ca le-au crapat ochelarii cand ne-au vazut, si-nca vreo patru mese libere pe care, pe modelul observat deja la masa localnicilor, le-am unit, ca eram si noi cam o duzina. Am comandat si-am inceput sa vorbim de-ale noastre, retinuti putin de amintirea proaspata a pataniei din Split. Retinuti in sensul ca nimeni nu a facut nicio remarca la adresa babei de la masa „alba”. Dupa ce am inceput sa vorbim, de la masa localnicilor s-a ridicat o namila (inutil sa va spun ca avea 2 metri; toti au 2 metri acolo) a venit catre noi si zambind cu toti dintii din gura ni s-a adresat, cu un accent ardelenesc pur: „Ioooooi … vorbiti romaneste ?”. De buna seama ca vorbim romaneste, i-am raspuns noi, atata vreme cat suntem romani. Apoi s-a intors spre masa lui si s-a adresat celorlalti : „Frateeeee … astia-s romani !”. Au urmat lucruri greu de imaginat. Am unit toate mesele, ne-am strans mainile, posibil sa ne fi si pupat (daca nu de la inceput, dupa ce ne-am matrafoxat putin cu siguranta s-a intamplat si asta ), am facut cunostinta. Numele nu le-am retinut desi unele aveau sonoritate portugheza, dar am holbat ochii a mirare aflandu-le functiile : stateam la masa cu aproape jumatate din Guvernul Republicii Capului Verde !!! Ministrul Agriculturii si Alimentatiei, ministrul Scolilor, ministrul Sanatatii, ministrul Pescuitului, ministru Administratiei si altii ai unor ministere pe care nu mi le amintesc acum. Toti, absolut toti, cu facultati absolvite in Romania, pe timpul lui Ceausescu. La acea masa se regaseau toate accentele din tara, functie de unde facuse fiecare dintre ei facultatea. Aveam un „galatean”, un „clujean”, trei „ieseni”, un „craiovean”, „bucuresteni& rdquo;… ce mai, toata paleta regionala. Incepand din acea seara si toate cele 10 zile cat am ramas in Praia, de la orele 8-9 seara participam la sedintele de guvern si stabileam impreuna cu prietenii nostri viitorul tarii. Aiurea ! Ne imbatam ca porcii ! S-au spus povesti despre Maricica din Tiglina III, Violeta din Bariera Valcii (sau Craiovita noua, ca dom’ ministru nu isi mai amintea exact numele cartierului), ne-au injurat porcos ca l-am impuscat pe Ceausescu cu care ei (comunisti fiind) erau in relatii foarte bune si care le promisese ajutor in construirea unei hidrocentrale sau termocentrale (nu imi mai amintesc), au venit de doua ori la pranz la noi la vapor fiindca vestea s-a imprastiat in tot echipajul si comandantul i-a dat ordin bucatarului sa faca sarmale, racituri si ciorba de fasole cu afumatura, am primit sfaturi competente despre care fete „sunt bune” si care implica ulterior tratament injectabil, ce mai, doar frati de cruce nu ne-am facut. D aca ar fi sa platesti la o agentie de turism o excursie care sa-ti ofere toate lucrurile de care am avut noi parte in cele 10 zile, atmosfera practic indescriptibila, faptul ca radeam seara de seara cat pentru un an intreg fiindca domnii ministri erau niste persoane deosebit de vesele si stiau sute de bancuri, inclusiv cu Bula si cu militieni, cei doi „menestreli” care in schimbul a 5 dolari nu se mai dezlipeau de masa noastra si ne cantau pana in zori (ca de, tara avea probleme si sedintele de guvern tineau de cele mai multe ori intreaga noapte), meniurile la comanda ca pentru niste oaspeti de seama cu toate preparatele traditionale posibile si imposibile si cate si mai cate, pai cred ca ar cam ustura la buzunar. Printre povestile care nu ar trebui spuse poate fi totusi mentionat ca acolo am „bifat” prima si ultima pata de culoare din agenda cuceririlor personale. O mulatra tare frumusica ( multi de pe insula aveau tatal portughez, tata care parasise Capul Verde la revolutia din 75), pe numele ei Sarita Marquez da Oliveira. De ce ultima, de ce nu mi-a mai trebuit una la fel de-atunci ? Simplu. Daca se spune despre negri ca sunt dotati in halul in care sunt, imaginati-va ca ei trebuie sa se potriveasca intr-un anume loc asa ca si negresele sunt construite pe masura. Cam ca in bancul in care o blonda ii scrie lui Mos Craciun : „Mosule, te rog ca anul asta sa-mi aduci un vibrator nou pentru ca cel pe care l-am primit anul trecut mi-a ramas mic”. Am povestit. In cateva cuvinte, cat sa nu plictisesc. Dar zau ca m-as putea intinde lejer si pe vreo 200 de pagini. Fiindca au fost 10 zile pline. N-am spus nimic despre saracia lucie (mama Saritei mele, cu cele 3 capre si douaj’ de gaini ale ei facea parte dintre burghejii insulei), despre supa de creier de maimuta, despre trocul cu gemul asortat, despre partida de fotbal cu un grup de localnici care, dupa ce le-am explicat, in mare, regulile jocului, ne-au batut de ne-au zvantat, despre cele 60 de lazi de vodca cumparate la Split cu un dolar jumate si vandute en-gros consulatului rus cu 5 dolari sticla, si cate si mai cate… Cat m-a costat pe mine intregul sejur ? Pai tinand cont ca doua din cele 60 de lazi cu vodca erau ale mele, am scos 24×3,5 dolari = 84. Putin peste 2/3 din suma asta. Vreo 70. P.S. Ne-am imprietenit si cu cuplul de albituri : el, mosul, vesnic imbracat cu blugi bleu „taiati” la genunchi si tricouri negre, ba cu Led Zepellin, ba cu Deep Purple, Kiss sau Motorhead, era consulul Frantei iar doamna era sotia lui. Diplomat de cariera, se afla acolo disciplinar pentru trei ani, fiindca avea vederi rasiste. Dupa prima sticla de vin, inca afirma, ce-i drept cu voce joasa, soptit : „Baieti, ascultati-ma pe mine… negri nu sunt oameni, mai… negri sunt animale…” dupa care urma un icnet scurt, semn ca doamna consul i-a ars una peste gioale, pe sub masa, cat sa il faca sa revina la ganduri mai bune. Hai sa v-o las si pe Cesaria Evora, pentr-un tablou complet. Cam asa ne cantau si noua baietii aia doi :
Din fericire insa, avea terasa. Pe terasa, o masa lunga, formata din trei mese unite, ocupata de 8-9 persoane, dupa culoarea pielii, localnici, o alta la care era un cuplu albituri, oameni in varsta carora aproape ca le-au crapat ochelarii cand ne-au vazut, si-nca vreo patru mese libere pe care, pe modelul observat deja la masa localnicilor, le-am unit, ca eram si noi cam o duzina. Am comandat si-am inceput sa vorbim de-ale noastre, retinuti putin de amintirea proaspata a pataniei din Split. Retinuti in sensul ca nimeni nu a facut nicio remarca la adresa babei de la masa „alba”. Dupa ce am inceput sa vorbim, de la masa localnicilor s-a ridicat o namila (inutil sa va spun ca avea 2 metri; toti au 2 metri acolo) a venit catre noi si zambind cu toti dintii din gura ni s-a adresat, cu un accent ardelenesc pur: „Ioooooi … vorbiti romaneste ?”. De buna seama ca vorbim romaneste, i-am raspuns noi, atata vreme cat suntem romani. Apoi s-a intors spre masa lui si s-a adresat celorlalti : „Frateeeee … astia-s romani !”. Au urmat lucruri greu de imaginat. Am unit toate mesele, ne-am strans mainile, posibil sa ne fi si pupat (daca nu de la inceput, dupa ce ne-am matrafoxat putin cu siguranta s-a intamplat si asta ), am facut cunostinta. Numele nu le-am retinut desi unele aveau sonoritate portugheza, dar am holbat ochii a mirare aflandu-le functiile : stateam la masa cu aproape jumatate din Guvernul Republicii Capului Verde !!! Ministrul Agriculturii si Alimentatiei, ministrul Scolilor, ministrul Sanatatii, ministrul Pescuitului, ministru Administratiei si altii ai unor ministere pe care nu mi le amintesc acum. Toti, absolut toti, cu facultati absolvite in Romania, pe timpul lui Ceausescu. La acea masa se regaseau toate accentele din tara, functie de unde facuse fiecare dintre ei facultatea. Aveam un „galatean”, un „clujean”, trei „ieseni”, un „craiovean”, „bucuresteni& rdquo;… ce mai, toata paleta regionala. Incepand din acea seara si toate cele 10 zile cat am ramas in Praia, de la orele 8-9 seara participam la sedintele de guvern si stabileam impreuna cu prietenii nostri viitorul tarii. Aiurea ! Ne imbatam ca porcii ! S-au spus povesti despre Maricica din Tiglina III, Violeta din Bariera Valcii (sau Craiovita noua, ca dom’ ministru nu isi mai amintea exact numele cartierului), ne-au injurat porcos ca l-am impuscat pe Ceausescu cu care ei (comunisti fiind) erau in relatii foarte bune si care le promisese ajutor in construirea unei hidrocentrale sau termocentrale (nu imi mai amintesc), au venit de doua ori la pranz la noi la vapor fiindca vestea s-a imprastiat in tot echipajul si comandantul i-a dat ordin bucatarului sa faca sarmale, racituri si ciorba de fasole cu afumatura, am primit sfaturi competente despre care fete „sunt bune” si care implica ulterior tratament injectabil, ce mai, doar frati de cruce nu ne-am facut. D aca ar fi sa platesti la o agentie de turism o excursie care sa-ti ofere toate lucrurile de care am avut noi parte in cele 10 zile, atmosfera practic indescriptibila, faptul ca radeam seara de seara cat pentru un an intreg fiindca domnii ministri erau niste persoane deosebit de vesele si stiau sute de bancuri, inclusiv cu Bula si cu militieni, cei doi „menestreli” care in schimbul a 5 dolari nu se mai dezlipeau de masa noastra si ne cantau pana in zori (ca de, tara avea probleme si sedintele de guvern tineau de cele mai multe ori intreaga noapte), meniurile la comanda ca pentru niste oaspeti de seama cu toate preparatele traditionale posibile si imposibile si cate si mai cate, pai cred ca ar cam ustura la buzunar. Printre povestile care nu ar trebui spuse poate fi totusi mentionat ca acolo am „bifat” prima si ultima pata de culoare din agenda cuceririlor personale. O mulatra tare frumusica ( multi de pe insula aveau tatal portughez, tata care parasise Capul Verde la revolutia din 75), pe numele ei Sarita Marquez da Oliveira. De ce ultima, de ce nu mi-a mai trebuit una la fel de-atunci ? Simplu. Daca se spune despre negri ca sunt dotati in halul in care sunt, imaginati-va ca ei trebuie sa se potriveasca intr-un anume loc asa ca si negresele sunt construite pe masura. Cam ca in bancul in care o blonda ii scrie lui Mos Craciun : „Mosule, te rog ca anul asta sa-mi aduci un vibrator nou pentru ca cel pe care l-am primit anul trecut mi-a ramas mic”. Am povestit. In cateva cuvinte, cat sa nu plictisesc. Dar zau ca m-as putea intinde lejer si pe vreo 200 de pagini. Fiindca au fost 10 zile pline. N-am spus nimic despre saracia lucie (mama Saritei mele, cu cele 3 capre si douaj’ de gaini ale ei facea parte dintre burghejii insulei), despre supa de creier de maimuta, despre trocul cu gemul asortat, despre partida de fotbal cu un grup de localnici care, dupa ce le-am explicat, in mare, regulile jocului, ne-au batut de ne-au zvantat, despre cele 60 de lazi de vodca cumparate la Split cu un dolar jumate si vandute en-gros consulatului rus cu 5 dolari sticla, si cate si mai cate… Cat m-a costat pe mine intregul sejur ? Pai tinand cont ca doua din cele 60 de lazi cu vodca erau ale mele, am scos 24×3,5 dolari = 84. Putin peste 2/3 din suma asta. Vreo 70. P.S. Ne-am imprietenit si cu cuplul de albituri : el, mosul, vesnic imbracat cu blugi bleu „taiati” la genunchi si tricouri negre, ba cu Led Zepellin, ba cu Deep Purple, Kiss sau Motorhead, era consulul Frantei iar doamna era sotia lui. Diplomat de cariera, se afla acolo disciplinar pentru trei ani, fiindca avea vederi rasiste. Dupa prima sticla de vin, inca afirma, ce-i drept cu voce joasa, soptit : „Baieti, ascultati-ma pe mine… negri nu sunt oameni, mai… negri sunt animale…” dupa care urma un icnet scurt, semn ca doamna consul i-a ars una peste gioale, pe sub masa, cat sa il faca sa revina la ganduri mai bune. Hai sa v-o las si pe Cesaria Evora, pentr-un tablou complet. Cam asa ne cantau si noua baietii aia doi :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu