Eu, fata-n fata cu viitorul sef. „Discutia” a durat vreo doua minute. Angajatorul – timorat, nervos, modest in carisma – m-a intrebat de ce nu sunt deja asociata la o firma (aveam vreo 32 de ani). Si mi-a comunicat ca, avand in vedere… diferenta de varsta, nu-mi poate fi manager. Apoi, fara vreo intrebare de profil, a baiguit ceva cum ca as fi supracalificata. Si cu asta, discutia s-a incheiat. Mai putin amuzanta mi s-a parut reactia unei agente de recrutare care, dupa un inteviu preliminar si o proba, ma selectase dintr-un maldar de CV-uri pentru interviul final cu seful „al mare”. Interviul nu s-a produs. Eu am pus intrebari. Eu propun, Dumnezeu dispune, mi-a raspuns HR-ul. Apoi mi-a marturisit confidential ca sefu’ deja avea pe cineva – nepot, var – de adus in acel job. Si-atunci de ce-ati mai scos postul la concurs? am intrebat eu. Ca sa fim politically correct, mi-a replicat. Adica, de ochii lumii. Situatii precum cele de mai sus sunt de intalnit in cam toate agentiile de recrutare si institutiile cu departamente de resurse umane. Psihologii si trainerii angajati sufera de frustrarea muncii inutile. CV-uri „periate” si selectate cu grija, interviuri preliminare, teste. Cvasi-inutile. Pentru ca urmeaza, invariabil, angajarile pe ne-anuntate ale unor rubedenii, buni amici sau bine-relationati din sfera managerilor, asociatilor, patronilor institutiei. De cele mai multe ori, fara mizanscena vreunui concurs. Alteori, in posturi-fantoma, sfidand restructurarile de personal (posturi) si taierile drastice din salariul celorlalti angajati. Nu mai insist. Favoritismele la angajari s-au inmultit si agravat pe fundalul crizei marca 2009. Al colapsului pietei romanesti post 2009. Mascate sau la buna vedere, acte de coruptie pe piata muncii se intampla in cam toate industriile nefalimentare de la noi. Si, probabil, nu doar in Romania. Pe de alta parte insa, cred ca refrenul generalizat Nu am nicio „intrare” acolo este foarte pagubos pentru mindset-ul unui potential candidat. A insista in directia unui cliseu de gandire mioritic-fatalist este, in general, pagubos pentru viata. Pentru noi toti, traitorii in Romania. Ne impiedica sa ne incercam „norocul”. Sa gasim solutii. Sa evoluam. Sau macar sa supravietuim. Asa cum incearca sa faca platforma online bestjobs.ro, cu ultimul sau clip on-air de auto-promovare. O incercare cam disperata, zic eu, in contextul despre care vorbeam mai sus.
Nu am nicio „intrare” acolo. Nu cred ca are rost sa aplic. Cam asa suna primul gand al unui potential candidat la angajare in Romania. De cele mai multe ori, in sistemul privat (pentru ca in cel de stat lucrurile sunt mai complicate), fenomenul angajarii comporta, pe langa CV–ul cu pregatirea educationala, profesionala si recomandarile atasate, aspectul pre-relationarii cu un om al locului. Omul potrivit – fie ruda, fie prieten – care sa faca lobby, sa garanteze pentru tine si sa-ti faciliteze/asigure intrarea. Pe o piata aflata de prea multa vreme in stagnare si, de ceva ani, rostogolindu-se mai bolovanos sau mai fluid pe panta degringoladei, a cunoaste pe cineva undeva a devenit o conditie aproape indispensabila angajarii. Cu exceptia, poate, a cazurilor de internship si proba/prejuniorat. In industria media&advertising, care-mi este mai familiara, les jeux son faits demult. In cazul jucatorilor mai mari – demult consolidati si aproape niciodata deranjati in clasamente de vreun new-entry – ca si in al celor de talie mai mica – care supravietuiesc recesiunii prin diverse fandari, pivotari si alte jocuri de glezne – este impamantenita demult asa-zisa coruptie de angajare. In principal, traficul de influenta al nepotismului sau amicarelii. Eventual, cererea (de la obraz) de mita. Cvasi-omniprezent, ultrajul contra bunei evaluari. Toate acestea functioneaza macar ca lubrifiant de angajare, pe langa un CV, si el bine ticluit. In firmele (mai) mici, nu sunt putine cazurile in care esti evaluat si apreciat (aproape exclusiv) dupa criteriul „simpatiei” pe care o starnesti angajatorului. Totul se rezuma uneori doar la previziunea managerului ca te vei integra (sau nu) pe viitor in gasca. Sub pretextul sofist ca lucrurile nu pot functiona bine decat intr-o echipa armonioasa. De regula, criteriul „simpatiei”, aparent inofensiv, ascunde incompetenta angajatorului si teama acestuia de a nu fi surclasat, potential subminat, de un angajat. In trusturi sau firme mai mari, e uneori suficient sa cunosti un angajat care se are bine cu un sef. Sa fii in relatii bune cu cineva care sa te „bage” acolo. Sau, daca esti proaspat iesit pe ogorul muncii, sa te ia sub aripa lui ocrotitoare. Ucenic la maestru, cum ar veni. De-a lungul timpului, m-am ciocnit cu mai toate cazurile de coruptie de mai sus. Direct sau indirect. Cel mai amuzant mi s-a parut interviul meu de angajare intr-o divizie a unei multinationale. Eu, fata-n fata cu viitorul sef. „Discutia” a durat vreo doua minute. Angajatorul – timorat, nervos, modest in carisma – m-a intrebat de ce nu sunt deja asociata la o firma (aveam vreo 32 de ani). Si mi-a comunicat ca, avand in vedere… diferenta de varsta, nu-mi poate fi manager. Apoi, fara vreo intrebare de profil, a baiguit ceva cum ca as fi supracalificata. Si cu asta, discutia s-a incheiat. Mai putin amuzanta mi s-a parut reactia unei agente de recrutare care, dupa un inteviu preliminar si o proba, ma selectase dintr-un maldar de CV-uri pentru interviul final cu seful „al mare”. Interviul nu s-a produs. Eu am pus intrebari. Eu propun, Dumnezeu dispune, mi-a raspuns HR-ul. Apoi mi-a marturisit confidential ca sefu’ deja avea pe cineva – nepot, var – de adus in acel job. Si-atunci de ce-ati mai scos postul la concurs? am intrebat eu. Ca sa fim politically correct, mi-a replicat. Adica, de ochii lumii. Situatii precum cele de mai sus sunt de intalnit in cam toate agentiile de recrutare si institutiile cu departamente de resurse umane. Psihologii si trainerii angajati sufera de frustrarea muncii inutile. CV-uri „periate” si selectate cu grija, interviuri preliminare, teste. Cvasi-inutile. Pentru ca urmeaza, invariabil, angajarile pe ne-anuntate ale unor rubedenii, buni amici sau bine-relationati din sfera managerilor, asociatilor, patronilor institutiei. De cele mai multe ori, fara mizanscena vreunui concurs. Alteori, in posturi-fantoma, sfidand restructurarile de personal (posturi) si taierile drastice din salariul celorlalti angajati. Nu mai insist. Favoritismele la angajari s-au inmultit si agravat pe fundalul crizei marca 2009. Al colapsului pietei romanesti post 2009. Mascate sau la buna vedere, acte de coruptie pe piata muncii se intampla in cam toate industriile nefalimentare de la noi. Si, probabil, nu doar in Romania. Pe de alta parte insa, cred ca refrenul generalizat Nu am nicio „intrare” acolo este foarte pagubos pentru mindset-ul unui potential candidat. A insista in directia unui cliseu de gandire mioritic-fatalist este, in general, pagubos pentru viata. Pentru noi toti, traitorii in Romania. Ne impiedica sa ne incercam „norocul”. Sa gasim solutii. Sa evoluam. Sau macar sa supravietuim. Asa cum incearca sa faca platforma online bestjobs.ro, cu ultimul sau clip on-air de auto-promovare. O incercare cam disperata, zic eu, in contextul despre care vorbeam mai sus.
Eu, fata-n fata cu viitorul sef. „Discutia” a durat vreo doua minute. Angajatorul – timorat, nervos, modest in carisma – m-a intrebat de ce nu sunt deja asociata la o firma (aveam vreo 32 de ani). Si mi-a comunicat ca, avand in vedere… diferenta de varsta, nu-mi poate fi manager. Apoi, fara vreo intrebare de profil, a baiguit ceva cum ca as fi supracalificata. Si cu asta, discutia s-a incheiat. Mai putin amuzanta mi s-a parut reactia unei agente de recrutare care, dupa un inteviu preliminar si o proba, ma selectase dintr-un maldar de CV-uri pentru interviul final cu seful „al mare”. Interviul nu s-a produs. Eu am pus intrebari. Eu propun, Dumnezeu dispune, mi-a raspuns HR-ul. Apoi mi-a marturisit confidential ca sefu’ deja avea pe cineva – nepot, var – de adus in acel job. Si-atunci de ce-ati mai scos postul la concurs? am intrebat eu. Ca sa fim politically correct, mi-a replicat. Adica, de ochii lumii. Situatii precum cele de mai sus sunt de intalnit in cam toate agentiile de recrutare si institutiile cu departamente de resurse umane. Psihologii si trainerii angajati sufera de frustrarea muncii inutile. CV-uri „periate” si selectate cu grija, interviuri preliminare, teste. Cvasi-inutile. Pentru ca urmeaza, invariabil, angajarile pe ne-anuntate ale unor rubedenii, buni amici sau bine-relationati din sfera managerilor, asociatilor, patronilor institutiei. De cele mai multe ori, fara mizanscena vreunui concurs. Alteori, in posturi-fantoma, sfidand restructurarile de personal (posturi) si taierile drastice din salariul celorlalti angajati. Nu mai insist. Favoritismele la angajari s-au inmultit si agravat pe fundalul crizei marca 2009. Al colapsului pietei romanesti post 2009. Mascate sau la buna vedere, acte de coruptie pe piata muncii se intampla in cam toate industriile nefalimentare de la noi. Si, probabil, nu doar in Romania. Pe de alta parte insa, cred ca refrenul generalizat Nu am nicio „intrare” acolo este foarte pagubos pentru mindset-ul unui potential candidat. A insista in directia unui cliseu de gandire mioritic-fatalist este, in general, pagubos pentru viata. Pentru noi toti, traitorii in Romania. Ne impiedica sa ne incercam „norocul”. Sa gasim solutii. Sa evoluam. Sau macar sa supravietuim. Asa cum incearca sa faca platforma online bestjobs.ro, cu ultimul sau clip on-air de auto-promovare. O incercare cam disperata, zic eu, in contextul despre care vorbeam mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu